Stormwatch

Stormwatch #37 - Începutul măreției

Nu știu sigur cum altfel să descriu benzile din Era Întunec ată, decât ... greșite. Sunt foarte serios. Stau în fața tastaturii și încercă să vă explic de ce, însă chiar mai important, cum, s-a grești totul în benzile acelea. Nu pricep cum artiști(pentru că ei se fac în mare parte vinovați) care au lucrat și crescut ani buni la sânul lui Marvel au reușit să creeze supereroi care să nu aibă nimic în comun cu ideea de supererou.

Să-mi explice și mie cineva ce se întâmplă aici...

Sunt tentat să urc un număr întreg din X-Force, Youngblood, Stormawatch sau Supreme și să scap de sarcina de a le citi(răsfoi de fapt; îmi prețuiesc neuronul) pentru a dezlega taina eșecului benzilor respective. Și nu e numai violența, pentru că nu este chiar grafică; nu sunt personajele plagiate, pentru că în fază incipientă fiecare supererou plagiază sau omagiză altul; nu este numai proza, chiar dacă ce-i drept, e oribilă pe alocuri. Costumele sunt pline de zorzoane exagerate, mătăhăloase, lipsite de funcție și de simbol.

E un Wolverine pe acolo...

Dialogul și expresiile faciale fără pic de umanitate sau nuanță de emoție. Totul este fals și gol. Loviturile nu poartă nimic visceral, durerea pare trucată, sexualitatea nu stârnește râvnă. Sunt lipsite de direcție, iar până la urmă prin asta au dat greș. N-au avut niciun scop înafara vânzării câtor mai multe numere.

Arată ăștia a băieți buni?

Iar când Warren Ellis a venit la cârma lui Stormwatch, pe lângă talentul său de a se descurca cu tehnologia și dialogul, tocmai asta a adus benzii și chiar întregii ramuri a industriei. Față de Grant Morrison și Alan Moore, care s-au apucat să repovestească benzi din Era de Argint, cu diferite grade de succes, Ellis a îmbrățișat excesul și violența și abandonarea simbolurilor, cinismul, uneori nihilismul, indecența și perversiunea.

I can smell the awesome!

Spre deosebire de ce se întâmplă în benzile lui Liefeld, în ale Bastardului Spațial, loviturile sfâșie carnea și fac sângele să curgă, personajele lui întrețin relații sexuale, nu numai își afișează formele pornografic, au manii și depresii, ies în baruri și se îmbată, pentru că nu sunt niște soldăței de jucărie, ci niște persoane. Iar oamenii adevărați mai fac și asta uneori. Nu este vorba numai despre asta, fiind o bandă suprinzător de stratificată, cu povești care abordează tematici și probleme variate, de la conspirații, la monștri ancestrali și demonici, la câțiva colegi bând o bere într-un bar din vârful Hymalayei.

Lipsesc două panouri, dar cred că vă dați seama despre ce vorbește.

De obicei vorbesc despre artă spre final, dar acum s-au schimbat prioritățile. Arta anilor `90, cea proastă și mainstream cel puțin, s-a manifestat prin haos și grotesc. Da, anatomia personajelor este complet greșită, modul cum pozează nenatural și absurd, ieșind din panouri când nu este cazul. Însă lucrurile sunt mai grave de atât. Sunt câteva lacune grave în cunoștiințele artiștilor despre gramatica limbii benzilor desenate, care fac poveștile aproape imposibil de citit. Paginile nu au niciun fel de structură, panourile curg forțat și lasă spațiu mort. Decorurile sunt fie inexistente, fie incredibil de generice și de puțin detaliate, fie atât de străine și absurde încât nu ne spun nimic. Dintre toți scenariștii de benzi desenate, Warren Ellis are cea mai bună capacitate de a lucra cu artiștii.

A se acorda un pic de atenție monstruozității din dreapta

Spre deosebire de Alan Moore care prin scenariile sale monstruoase zdrobește orice fel de intenție și interpretare a artistului, sau de Leob care este mai mult decât fericit să scrie ce ar avea partenerul său chef să deseneze, Ellis reușește să își construiască scenariile astfel încât să lucreze cu punctele forte ale desenatorului, dar fără a-și pierde din impulsul auctorial. Și se vede. Paginile din Stormwatchul lui Ellis sunt mai curățele, mai clasice în design și abordare, contururile panourilor constante, până și personajele seamănă cu niște ființe umane. Nu mai ocupă inutil fundalul, care acum arată a ceva ce ai putea să vezi în realitate. Iar făcând asta, personajele sunt mai palpabile, mai distincte, mai înfiorătoarea, pentru că trăiesc într-o lume ale cărei legi sunt mai bine stabilite.
Și acum voi face ceva ce nu cred că am făcut niciodată și nu cred că voi mai face: voi recenza un număr.  Da, doar primul număr, însă acesta este atât de dens și de intens încât îl consider suficient demonstrării celor spuse până acum și celor ce încă vor mai fi spuse.
Totul începe de la coperta care o omagiază/parodiază pe cea lui JLI #1. Habar n-am de ce face asta. Am câteva teorii, dar nu prea le pot spijini pe nimic, așa că tac.

Povestea în sine începe cu o înmormântare și un scurt dialog expozitoriu în care ni se spune că ce urmează nu va fi ca nimic din ce am experimentat până acum.  Apoi un supererou nazist, înnebunit, folosește capul unui om pe care tocmai l-a omorât pentru a-l cita pe Nietszche.

”Meteorologul”, conducătorul echipei Stormwatch, și un pui de avatar Ellisenian ne explică că s-a lăsat prea mult timp subjugat de superiorii săi din Națiunile Unite și că este timpul să înceapă a transforma lumea. Pentru a face asta restructurează echipa eliminând sau trecând în rezervă toți membrii care au dezvoltat relații amoroase, pentru că Storwatch se schimbă și nu are loc pentru iubire. Între noi fie vorba, nu consider că Ellis se credea în stare să modeleze personajele alea, să le cristalizeze în ceva cu adevărat glorios, așa cum a făcut cu cele rămase.

Aduce trei membri noi, Jack Hawksmoor, pentru o vreme Batmanul resident al echipei, un om legat inextricabil de orașe, care a fost răpit de de extratereștrii ce i-au înlocuit organele pentru a-l adapta unei vieți urbane; Jenny Sparks, de asemenea un avatar Ellisenian, o domnișoară care s-a născut în 1900, care nu a îmbătrânit deloc de la 20 de ani și care poate manipula cum vrea energia electrică; în final Rose Tatto, despre care nu știm nimic decât că e ciudată, se folosește de o Katana și un pisto în același timp, e psihopată, traumatizată și nu prea vorbește.

Stormwatch își schimbă costumele și chiar primesc în sfârșit un soi de simbol. Apoi Meteorologul împarte Stormwatch în trei echipe, fiecare cu un scop tactic precis. Stormwatch – Prime pentru conflicte ăn zone de război, mai ales ceva care vizează supereroi; Stormwatch – Red pentru acte de distrugere în masă(și credeți-mă, fac niște lucruri abominabile un pic mai încolo în serie), iar Stormwatch – Black pentru conflicte urbane și spionaj. Oficial ei nu există.

Mai țineți minte supereroul nazist? Prima misiune a Stormwatch în noua sa formulă este să îl elimine. Însă pe parcursul luptei, devine tot mai evident după cine este construit. Iar această luptă nu are numai scopul de a demonstra eficiența noii echipe ci și de a spune odată și pentru totdeauna, că Ellis vrea să schimbe lucrururile, vrea să creeze, nu se mulțumește numai cu reinterpretat în moduri din ce în ce mai sumbre vechile arhetipuri.

Poate vă aduceți aminte de articolul acesta.
Stormwatch este o bandă cu supereroi, iar ca atare în primul rând o bandă de acțiune și de aventură și de multe ori se simte ca una, abordând stilul și chiar clișeele benzilor sau filmelor de acțiune. Ellis o face însă să fie vorba despre mai mult decât bărbați și femei în colanți aruncându-și pumni și arzându-se cu raze de energie. Englezoiul scrie aici povești despre schimbare, despre corupție, despre religie și credință, despre drepturi, despre putere și despre iubire, chiar dacă cel mai mult se axează pe actul carnal prin care aceasta se manifestă. Stormwatch nu este dedicată culturii populare și supereroilor,însă uneori înclină respectuos capul către astfel de creații, iar pe altele le scuipă drept în față. Plantery se dedică culturii, Transmetropolitan se dedică adevărului, Doktor Sleepless tehnologiei, iar Stormwatch își oferă ofrandele schimbării. Nu degeaba ultimul capitol al primului volum este intitulat change or die. Este o bandă în care personajele evoluează atât fizic și emoțional cât și în statut, echipa din care fac parte suferă mereu restructurări, protagoniștii, dar și antagoniștii își dedică eforturile modificării cursului lumii. Genul poveștilor se schimbă, scara la care au loc crește, iar în final, acel titlu devine un mesaj către întreaga industrie a benzilor desenate. Iar acum vedem că Warren Ellis a avut dreptate. Industria și-a schimbat un pic cursul distructiv, însă nu către soluția nouă adusă în Stormwatch, nu destul de multe benzi, cel puțin, alegând în schimb construirea unei Ere de Argint, celebrarea unor povești și virtuți care au fost depășite cu un motiv.

The Twilight Saga – Eclipse

Sau

-Dacă tot mă pui să mă uit o oră jumate la pieptul dezgolit al unui vârcolac indian arată-mi și mie măcar o țâță oricât de frigidă o fi-

Filmul ăsta, întreaga ”saga” de fapt, mă obligă să îmi pun mult prea multe întrebări și mi-e teamă ca răspunsul la ele să nu-mi zdruncine încrederea în umanitate.

Nu la fel de plictisitor ca primul film din ”saga”, motiv pentru care ar putea fi ceva mai ușor de vizionat, în special în companie potrivită, dar infinit mai dureros. Twilight nu a fost un film...prost. Nu pentru că ar fi avut ceva virtuți artistice, dar pentru că și-a îndeplinit scopul. Mi se pare stupid să ataci o operă culturală pentru că nu este alipită la propriile tale percepte critice, în contextul în care își satisface audiența. Însă aici trebuie să se ridice o întrebare: de ce Eclipse își mulțumește audiența?

Este un film violent, cu secvențe prelungite de acțiune rezultând în morți chiar grafice pe alocuri, în ciuda lipsei aproape totale de sânge. Interacțiunile dintre Jacob și Edward nu fac decât să scoată la iveală tot ce este mai rău din cei doi și să îi facă să se comporte în moduri care nu văd cum de nu ar stârni greață. Jacob manifestă clar atitudinea și mentalitatea unui violator, forțându-se asupra Bellei, bucurându-se în cel mai lasciv mod cu putiință atunci când are ocazia să o atingă. Nici Edward nu este mai presus impunându-și voința în fața Bellei, uneori împiedicând-o să facă anumite acțiuni chiar fără știrea ei. Toate eforturile lui au scopul de a o izola și de a o controla. Nu mai este fantezia care implică doi bărbați întunecați și misterioși luptându-se pentru antipatica fecioară ci un coșmar în care cei doi masculi își consumă conflictul pe câmpul de bătălie format din trupul și psihicul femeii. Treaba asta nu ar da atât de mult în misandrie dacă Bella chiar ar fi un personaj. Dacă Bella ar manifesta oarece trăsături de caracter, dacă ar avea motivații în spate, dacă ar avea crezuri și un profil psihologic complex creionat prin interacțiunile cu ceilalți și prin reacțiile sale în diferite situații; dacă Bella nu ar fi un arhetip în care să se reagăsească întreaga populație feminină ci ar fi o anumită fată, una numită Bella, despre care să știm lucruri, pe care să o cunoaștem și să o putem diferenția de celelalte necunoscute din sala de cinema, atunci ar fi fost o poveste despre trei oameni care confundă dorința carnală cu iubirea eternă și predestinată.

                Cred că singurul lucru bun pe care l-a făcut Eclipse este că m-a făcut să trec peste stupiditatea conceptelor de bază, peste caracterul dezastruos al dinamicii dintre personaje, peste aspectul pornografic al întregii serii, iar asta oferindu-mi lucruri chiar mai deranjante. Exceptând două sau trei scene, în Twilight, defectele se aflau undeva în fundal, în aluatul din care a fost plămădit filmulul și nu la suprafață. Motiv pentru care pe parcursul vizionării, ai fi putut să uiți cât de lipsite de sens sunt unele lucruri(asta în cazul în care nu adormi ca mine-de unde s-ar putea trage viziunea oarecum favorabilă asupra celebrei risipe de celuloid-). Eclipse nu te lasă. Este prea pretențios pentru propriul bine, mai ales când este lipsit de logică internă și personajele oferă importanță exagerată unor lucruri care nu ni s-au demonstrat niciodată de ce să o merite(cum ar fi strălucirea vampirească care a apărut extrem de succint și lipsit de intensitate în scena inițială). Povestea este demnă de un fanfict și pot să jur că am citit unele mai bune decât Eclipse. Suficiența și ignoranța cu care se utilizează flashbackul și simetria în filmul ăsta mă face să îmi cuprind pântecul în agonie sfincterală. Nu cred să se fi reușit vreodată în istoria filmului, utilizarea eficientă a flashbackului într-o altă perioadă istorică, poate doar atunci când intenția a fost una umoristică. Mi se pare o tehnică amatoricească și leneșă de a încerca să se adâncească niște personaje de care deja, fiind al treilea film, nu ne pasă. Mai ales când poveștile din flashbackuri păreau mult mai interesante decât cea din prezent. De fapt, toate poveștile secundare din film păreau mai interesante decât cea principală. Și doare atât de mult potențial irosit. Care a fost treaba cu pătura primită de Bella dacă nu au folosit-o în munți când murea de frig? De ce s-a făcut simetria între Jasper și Billy, dacă nu a rezultat într-o confruntare dintre cei doi și într-o posibilă reabilitare a nouă născutului, sau în a-i face moartea să aibă un mai mare impact? De ce au făcut tot filmul ăsta când nu s-a realizat absolut nimic în el, simetria dintre început și final nearătând distanța parcursă de personaje ci tocami faptul că nu s-a întâmplat nimic, doar curățat un pic niște fire narative care nu necesitau în niciun caz un film întreg.

                După toate astea faptul că muzica a fost aleasă prost, că lupii nu avea o mărime constantă, că personajele iau decizii schizoidale ca întotdeauna, că vampirii nu strălucesc decât sub cea mai puternică lumină posibilă și nici atunci nu este prea mare problemă, că modul cum este filmat duce lipsă de consistență și că alea două cadre mai interesantă nu au scop și se potrivesc ca nuca în perete, că sunt prea multe extreme close-ups, că tot filmul are un foarte clar mesaj în favoarea castității adolescentine, că Edward joacă de parcă ar fi într-o continuă criză de hemoroizi; după jegul de poveste pretențioasă(că prostul nu e prost până nu este fudul), toate lucrurile de care m-aș fi plâns până acum, par să nu mai conteze așa de mult.

Halloez!!

Citat. Interesting. Comments puiz. (Imago-i tot al meu, dar de ce sa nu-mi fac un pic de publicitate?)

http://imagomacula.blogspot.com/2010/07/fragment.html

Fanboys are a superstitious lot...(Twilight: The Graphic Novel)

Probabil că sunt eu cam ruginit în ceea ce privește mangă că nu prea îmi dau seama cum să mă exprim în cel mai elocvent și elevat mod posibil cu privire la Twilight: The Graphic Novel? A da, am găsit! SUGE!!!Arta e mediocră în cel mai bun caz, culorile enervante, letteringul absimal, iar scriitura mă face să vreau să fiu lobotomizat.

Așa credeam și, Edward...Așa credeam și eu...

Personajele au fost transmutate într-un stil manhwa(similar cu cel manga numai că părul este mai realist se citește de la stânga la dreapta, sunt mai multe umbre și gradiente ca în manga și e corean) și arată ok. Unele scene sunt dinamice și în orice caz nu la fel de plictisitoare ca cele din film(sau din roman din câte mi s-a dat de înțeles). Însă fundalurile și foarte multe scene sunt făcute după fotografii. Ceea ce dacă ar fi fost realizate cum trebuie nu ar constitui o problemă, cel puțin doi dintre artiștii mei preferați fac asta foarte des, iar altul lucrează exclusiv astfel, dar în timp ce ei aplică cu grijă efecte și se folosesc de model pentru că nu au cum altfel să facă lună de lună ceea ce fac, oricum tratând inteligent imaginea astfel încât să se contopească cu stilul întregii benzi, aici arată de parcă cineva a răsfoit un album de fotografii prost developate și s-a apucat să deseneze oameni pe pozele cu geamuri. E penibil, leneș și anulează din puterea stilului manga/manhwa, atrăgând atenția asupra decorului și nu într-un mod bun.

Așa se folosește Alex Ross de model

Așa McKean

Așa o face Maleev(asta o aveam deja decupată)

Și așa Young Kim

Intenția artistului pentru culori a fost bună, și anume să picteze orașul în griuri șterse, lăsând culorile vibrante pentru scenele intense. Și dacă ar fi fost realizată cum trebuie ar fi fost foarte frumos; poate un pic kitchios, dar … e o bandă desenată, tre’  să fie un pic kitchiosă. Doar că nu i-a ieșit și am dubii că intenționa să facă asta de la început, pentru că paleta de culori aleasă este anapoda, iar culoarea în sine aplicată grăbit și ineficient și aproape aleatoriu.

Proza este cea mai proastă peste care am avut nenerocoul să dau vreodată. Parcă ar fi un curent de cioburi slinoase care se scurge printre circumvoluțiunile mele atrofiate. Personajele sunt schizoide, acționând contradictoriu, numai bun pentru a alimenta fanteziile prepubescente.  Nu apare pic de conflict, nici interior, nici exterior; toată lumea o adoră pe Bella de parcă ar fi o zeiță de fildeș și nu o adolescentă venită din Pheonix care îi privește de sus cu dispreț și dezinteres. Nu există pic de impuls în spatele benzii ăsteia, vreo fărâmă de motivație în spatele personajelor, mai mult decât porniri juvenile. Ah și e pretențioasă. Și e o analogie pentru castitate. Cred că nu trebuie să detaliez mai mult de ce e stupidă povestea, nu?

Dar nimic din ce am discutat până acum nu este la fel de rău ca letteringul. Times New Roman ca font, baloane imense și transparente agățate de personaje cu niște codițe confuze. Letteringul este una dintre cele mai importante elemente ale unei benzi desenate, motiv pentru care sunt oameni specializați exclusiv în așa ceva. De ce? Pentru că letteringul este liantul care poate transforma o bandă ok în una monumentală, sau poate strica o bandă fabuloasă. Letteringul nu înseamnă numai aspectul literei. Înseamnă forma balonului, modul cum face legătura între text și personaj, poziționarea balonului. Letteringul ghidează ochiul pe pagină, ascunde defecte în desen și îi evidențiază aspectele puternice. Letteringul transformă și condensează în limbaj grafic totul de la miros la tonul vocii.Mă rog, asta într-o bandă bună. Aici distruge orice fărâmă de plăcere care ar fi putut fi extrasă din această risipă de hârtie.

De fapt…Lettering face exact ceea ce ar trebui să facă. Este plat, plictisitor, prost făcut, scoate în evidență toate defectele benzii, atât artistice cât și de scriitură. Amplifică experiența neplăcută transformând-o în ceva de-a dreptul dureros.

Cele două panouri care îmi plac

Sunt unii care speră ca acestă bandă să aducă clientelă nouă unei industrii pe moarte(cum e în SUA) și ar fi plăcut, dar nu cred că se va întâmpla asta. Motivul este simplu: demograficul căruia îi place Twilight încât este dispus să plătească 20$ pentru a retrăi în alt mediu momentele preferate din film și carte, nu este unul care să suțină constant industria. Motivul pentru care se vinde Twilight: The Graphic Novel este că face parte dintr-o franciză din ce în ce mai puternică. Pe logica asta toți cei care au cumpărat romanele Star Wars sau Star Trek(și sunt multe, iar unele nu sunt proaste, mai ales în curtea trekerilor) ar trebui să fie înglobați în demograficul literaturii SF/Fantasy și să devină fanii lui Gene Wolfe sau ai lui Stephenson. Ceea ce nu s-a întâmplat.

Uitați o diagramă:

Habar n-am cât de bine am făcut-o. Rozul reprezintă fanii lui Twilight, diagrama roșie pe cei Hard-Core care ar cumpăra orice are vreun soi de legătură cu Twilight, iar verdele cei care cumpără comics și manga. Gabe și Tycho sunt acolo pentru a face lucrurile mai explicite și un pic mai plictisitoare.

Sper să nu se supere proprietarii Penny Arcade că m-am folosit de reproducerea parțială a unui strip de-al lor.

Who digs the digger(wait what?)

Watchmen este o bandă imposibil de filmat. Pelicula lui Snyder transformă în parodie tot ceea ce este inteligent și intens în banda lui Moore și a lui Gibbons. Scriitorul a construit intenționat niște personaje absolut oribile, cu care n-am reușit să empatizez în nicio măsură, dar arta lui Gibbons, prin limbaj corporal, ticuri și emoții le-a mai umanizat și le-a adâncit. Prin această suprapunere de cuvânt și artă, prin interacțiunile atente ale intelectualului și visceralului, Watchmen, banda, se bucură de niște personaje parcă desprinse din literatura clasicistă(dacă este un lucru bun, voi alegeți). În filmul lui Snyder nu există așa ceva. Tot ceea ce este sugerat în bandă, în film te lovește în față; însăși hiperviolența stilizată din film neagă esența poveștii pentru că anulează ideea de mascaradă, de prefacere. În momentul în care arăți că Nite Owl II poate pune la pământ personalul instruit și antrenat al unei închisori, demonstrezi că ceea ce ai în față este un supererou și nu un individ complexat, plin de nevroze și iluzii, așa cum intenționa Moore să arate. Ridicând cuvântul din spațiul său fizic pe care îl are în bandă și pierzând narațiunea relativ haotică a panourilor, schimbându-le cu un mod liniar de a nara se pierde din densitatea benzii, din ceea ce realizează prin juxtapunere. watchmen(nu-i typo) a eliminat cel mai grandios lucru realizat în Watchmen, unicul lucru care să facă banda să capete aclamațiile pe care le primește. Modificând aspecte aparent nu foarte importante ale poveștii(no Tales of the Black Freighter???), în ciuda faptul că totul este de maximă importanță în bandă, watchmen pierde puterea poveștii, dar obligându-se să respecte cu fanatică fidelitate mare parte din modul cum ne este prezentată bandă, filmul distruge și ceea ce ar fi putut realiza folosind mediul cinematografic rezultând o operă sterilă, care se face vinovată de imitație exploatativă.

Snyder nu a înțeles ce a făcut bandă să fie atât de bună. În niciun caz nu a fost povestea. Și Gibbons o recunoaște: ”as it progressed, Watchmen became much more about the telling than the tale itself.” Are practic același plot cu 6485 dintre benzile tipărite în momentul de față, cu orice film noir sau de spionaj. Modul cum e spusă povestea contează. Mediul în care este spusă contează. watchmen este un cadavru cultural, o mumia unui înțelept îmbălsămată scoțându-i-se creierii și inima. Să știți că nu este o coincidență că cele mai bune filme făcute după adaptări, nu au rămas foarte fidele în formă materialului adaptat. În schimb multe au reușit să captureze esența, în ciuda cârcotelilor autorilor. Snyder nu încearcă așa ceva.

Chiar n-am mai mult de spus despre film, pentru că nici el nu comunică mai mult. Este artificial, pornografic și plictisitor.

300

De abia acum am văzut și eu 300. Înainte să vorbim despre film, câteceva despre bandă. 300 a lui Frank Miller și Lyn Valrey a fost o bandă destul de ciudată. Cred că e singura bandă unede numele coloristului să fie menționat cu aceeași tărie cu cel al scriitorului și al artistului; lucru care până la urmă mi se pare normal și ar trebui făcut mai des. Apoi, are un format foarte rar întâlnit, mai asemănător cu cel al unei cărți de colorat, sau al unei cărți de povești ilustrate. Și într-un fel asta și este. Apoi, paginile sunt construite în general prin suprapunerea unor panori micuțe peste o imagine mai mare, aproape cât toată pagina. Bănuiesc că dată fiind explozia de double-page spreads din anii 90, Miller a simțit că trebuie să arate industriei cum se folosesc defapt. Pasul benzii este excelent, iar detaliul în care este construită lumea și în care sunt caracterizate personajele este uimitor dat fiind numărul de cuvinte scrise, asta mai ales din cauză că natura benzii desenate crează nevoia de analiză. În același timp cred că este și o reacție la atitudinea de continuă demitologizare a supereroilor, pe care a căpătat-o lumea benzii anglofone în acea perioadă și care nu a fost în totalitate oprită. 300, banda, pășește pe o linie foarte fină ce separă faptul istoric de legendă, dar o face într-un mod foarte inteligent, pentru că deși exagerările sunt evidente, nimic nu pare în totalitate neverosimil(înafară de aspectul și rolul Immortalilor). Deasemenea, banda a fost inspirată de un film; deci este evident că 300, filmul nu își avea rostul.

Nu numai asta, dar cred că Snyder fără să vrea a ales două dintre cele mai greu de adaptat în film benzi făcute vreodată și cred că singurul motiv pentru care nu a adaptat și Dark Knight Returns este lipsa unui actor potrivit rolului lui Batman. Din motive pentru care nu le înțeleg, Snyder exagerează și mai mult banda, făcând unele momente destul de puternice să devină apropiate de ridicol. Elimină aluziile la homosexualitatea spartanilor, introduce încă o scenă erotică și le intensifică pe cele deja existente, elimină trimiterile la lupta atenienilor pe mare. În bandă nu apăreau rinocerii, magicenii, trolii, iar Immoralii nu semănau așa de bine cu niște samurai și nici nu utlizau katane.

Cu toate astea, la cât de ridiculizat a fost filmul, la ce recenzii a primit, la media de 50 de pe Metacritic mă așteptam o la experiență durerosă, mai iritantă chiar decât Watchmen, filmul. Nu pot să zic că mi-a plăcut, dar m-a făcut să râd când trebuia să râd(și într-o scenă în care nu sunt sigur că trebuia să râd), prietena mea s-a simțit răzbunată când soția lui Leonidas s-a răzbunat(secvență inutilă de evenimente, dar finalizată ok), iar prima luptă a fost drăguță. M-a enervat CGIul și tot sentimenul de artificialitate pe care îl emana filmul, dar nu mai mult decât m-a deranjat în alte părți. Și până la urmă, faptul că trece peste linia pe care rămâne banda este o confirmare a naturii ambelor lucrări. Sunt legende, povești, basme. Și la fel ca orice basm transmis prin tradiție orală, suferă exagerări și modificări în încercarea de a întrece povestitorul de la care s-a preluat povestea.  Miller este asemeni lui Dilios care aduce spartanilor o versiune glorificată, dar în esență veridică a luptei de la Termopile, iar Snyder precum un mândru spartan, dar nu la fel de bun povestitor, se laudă grecilor cu isprăvile semeției sale întinzând totuși coarda.

Și nu e atât că mă enervează faptul că a fost criticat filmul, ci criticile care i s-au adus. Lipsă de acuratețe istorică, subtextul homofobic, faptul că perșii au fost portretizați drept tiranici, superstițioși, androgianli și negri; faptul că personajele sunt unidimensionale(cea mai tâmpită critică posibilă, care arată destul de clar faptul că oamenii sunt au fost porniți apriori împotriva filmului). 

Dacă deja nu e evident, o să o spun mai clar. Acesta este scopul poveștii ăsteia. Este un eveniment repovestit de către un narator nesigur cu scopul de a mitologiza lupta și implicit pe cei implicați în ea, spre a inspira întreaga comunitate din care face parte. Iar alea două personaje care zic mai mult de trei replici nu sunt unidimensionale. Au caractereristici care s-ar putea să nu placă, sau pe care s-ar putea să nu fiți obișnuiți să le vedeți în personaje atât de importante, dar asta nu înseamnă că au fost foarte prost construite. Sunt ceva mai greu de identificat în film dar sunt acolo. Leonidas este un rege războinic care vede idealul spartan de viață corodat pe de o parte de către superstiții și tradiții anacronice, pe de altă parte de influența hedonistă a celorlalți greci. Iar în imperiul Persan se regăsesc cumulate și amplificate tocmai aceste lucruri pe care le disprețuiște; speră ca prin sacrificiul și exemplul său să poată readuce zilele de ”glorie” austeră ale tinereții sale. Este un rege mândru și crud uneori, dar pragmatic și calculat.

Cred că în ultima vreme prea multe filme au abuzat de mesaje politice astfel încât în momentul în care apare un film lipsit de mesaj politic, comunitatea criticilor nu știe cum să reacționeze. Intenționat sau nu, este un film meta, un film postmodernist, pentru că adaptează servil o bandă meta și oarecum postmodernistă. Nu unul bun, dar sunt sigur că dacă l-ar fi transformat într-o trilogie de 11 ore, dacă ar fi fi scos sfârcurile feminine din cadre și ar fi pus niște frumușei în rolurile ”principale”, ar fi ajuns și 300 la Oscar.

Most awesome cover ever!!!

Mage - The Hero Discovered

Sunt câteva diferențe importante, fundamentale chiar, în modul cum este percepută banda desenată de către americani și cum este ea gândită de către europeni sau de către japonezi. Pentru a le diferenția de caricaturi, noi le numim albune, ei romane grafice, sau pur și simplu cărți. Formatul colecțiilor diferă. În Europa tinde să fie A4, în timp ce tradeurile americane sunt de dimensiuni mai mici pentru a sta mai comod pe raft lângă alte opere de literatură(printre alte motive). Majoritatea benzilor americane sunt făcute într-un studio după specificațiile unui ”scriitor”. Este destul de evident faptul că banda americană s-a văzut mereu în relație nu cu filmul sau animația, nici asemeni benzii europene nu și-a creat o identate prorpie, ci a simțit mereu spectrul romanului tronând deasupra-i. S-a văzut ca o continuatoare a literaturii pulp, nu ca producătoare de material artistic independent. Artistul a fost transformat într-un ilustrator, obligat să își adapteze stilul către un ideal comun de realism, iar în cele mai fericite cazuri i s-a atribuit și rolul de povestitor. Dar nici atunci, banda americană nu are încredere în imagine și în puterea ei, aruncând mereu cuvinte, pentru a fi sigură. Doar e literatură, ce naiba! Și de aici se trage puternicul complex de inferioritate pe care l-au exorcizat în parte Dark Knight Returns și Watchmen.

Din modul acesta de a vedea banda desenată, din neîncrederea(uneori îndreptățită) în artist și dintr-o dorință de a demonstra validitatea benzii ca literatură, ca simplă istorisitoare, din toate aceste lucuri izvorăște o boală de care banda americană nu s-a vindecat decât prin anii 2000. PREA MULT TEXT INUTIL!!! Iar în cazurile în care a făcut-o, a dat în extrema cealaltă.

1965

1971

1986

2003

1984

Ajung acum și la Mage a lui Wagner. Grendel e un pic altceva decât ce mă interesează pe mine în momentul de față. De la un anumit punct a devenit o bandă superioară lui Mage, dar până să ajungă acolo aproape s-a terminat deceniul și oricum, Wagner a evoluat în altă direcție decât cea care mă interesează să o discut la Mage.Spre deosebire de Swamp Thing, sau Daredevil, Mage nu este o operă care folosind toate materialele intelectuale de care dispunea la momentul respectiv a creat ceva monumental ci mai degrabă a prevăzut elementele care domină mediul în zilele noastre. Seamănă mult mai mult cu Ronin din punctul acesta de vedere. Mage este povestea unei creșteri, este un bildungsroman metatextual, reprezentând maturizarea lui Wagner atât ca artist și ca om.

Banda începe cu un avatar al autorului, Matchstick, discutând autocompătimitor cu un om al străzii. Motivul pentru care Wagner a modelat protagonistul după chipul și asemănarea sa, nu a fost nici vanitate, nici lipsă de imaginație, ci dorința de a crea un nou arhetip, un personaj proaspăt cu manierisme proprii și cât mai verosimile. Ceva care să se simtă viu și tangibil. Mai târziu Matchsticks îl găsește pe cerșetor, Mirth pe numele lui, în apartamentul său, unde efectuează o serie de trucuri magice arătându-i personajului principal o față până atunci nevăzută a lumii.

Intenționat, deși nu foarte bine realizat, moralitatea din bandă este foarte clară, cu doi poli extremi; cel al binelui și cel al răului, al eroului și al răufăcătorului. Între ei nu se găsesc prea multe lucruri. Se găsește o claritate și o siguranță care îmi place în asemenea contexte; de asemenea și o forță aproape automantă în spatele narațiunii. Vânați de demoni, Mirth și Kevin Macthstick procură o bandă ajutoare, descoperă puteri noi(și identități dacă tot suntem acolo), iar în final triumfă, cu toate că sacrifiicle și turbulențele nu lipsesc.

Mage este o bandă suprinzător de literată, pulsând de elemente preluate din piesele shakespeariene și din diferitele legende englezești, în special cea a Regului Arthur; nu știu sigur în ce măsură înțelegea la momentul acela Wagner cultura la care făcea încontinuu referință și din seva căreia își modelează personajele, pentru că unele suprapuneri îmi par destul de suspecte, interesante la nivel superficial, dar spre deosebire de ce se întâmplă în Sandman, cedează la o analiză mai intensă. Totuși, asemenea lui Sandman și spre deosebire de Swamp Thing cultura pe fondul căreia este construită bandă nu are scopul de a impresiona pe cititor ci de a-l apropia de personaje. Referința nu apare ca o afirmație menită să demonstreze eruditatea scriitorului, ci este înglobată indivizibil în text. Astfel, chiar dacă Wagner nu era în stare la momentul respectiv să transmită prin dialog și cursul poveștii idealul său eroic, acesta parvine cititorului prin legăturile care le face la subtextul operei.

Scriitura din bandă este destul de amatoricească, seamănă cu ceva ce aș fi scos eu pe la 12 ani, cu personaje evidente, nu foarte nuanțate, un plot twist care se anunță de la început și un pic cam mult dialog ca expoziție acolo unde nu-și are rostul. Asta cel puțin în primul volum, în cel de-al doilea situația se remediază, dar nu despre el vorbim. Însă astea vin lipsă de practică, nu de talent. Din punct de vedere vizual însă, este o bandă foarte puternică, cu un stil deco curățel și foarte expresiv, dinamic și totuși iconic. Wagner are foarte multă încredere în imagine, lipsind uneori pagini întregi de text, pentru că deși încă nu mânuiește cum trebuie cuvântul, deja este stăpân pe limbajul specific benzii desenate. Iar asta înseamnă că Wagner are încredere și în cititor. Genul de încredere pe care nu prea am văzut-o într-o zonă atât de apropiată de mainstream, decât la Miller. Nu îl forțează să se implice în acțiune și nici nu îl asaltează cu explicații răpidu-i astfel orice bucurie în construirea personajelor. Nu pierde timp reamintind evenimente din trecutul personajelor, repovestind întâmplările din ultimul număr și actualizând permanent starea lor psihică. Povestea curge, de la capăt la coadă, de parcă nici nu ar fi fost serializată.  Asta o face mai greu de citit lună de lună, dar mult mai intensă odată citită într-o colecție. Așa cum sunt majoritatea benzilor moderne.

De-a lungul timpului s-au făcut o serie de experimente în banda americană de a crea o formă mai matură, mai seriosă, a comicului. Artiști cu greutate precumt Eisner, Steranko sau Gil Kane sau încercat să reconcilieze proza cu arta în opusurile lor, cu diferite grade de succes critic și comercial, însă Wagner a fost unul dintre primii care au găsit forma perfectă pentru un roman grafic.

Swamp Thing

Alan Moore a scris multe, multe chestii faine care mie nu îmi plac. Adică îmi plac foarte mult, dar cu câteva excepții, doar la nivel intelectual, după ce mă forțează să le recitesc. Nu acesta e și cazul lui Swamp Thing. Că o fi vanitatea și autoindulgența lui Moore direct proporțională cu barba lui, că arta spectaculoasă mă face să trec peste discursul său în general lipsit de sentiment ... chiar nu știu.  Dar cu Swamp Thing, Moore & co m-au prins din prima într-o poveste cu teme mai mult decât horror, foarte imaginativă, foarte bine scrisă și desenată, cu personaje umane, chiar dacă unele sunt de fapt monștri.

Din cauza benzii ăsteia cei de la DC s-au apucat să reînvie francize vechi, dar sub forme mai mature și să le ofere scriitorilor importați de la 2000AD să facă ce vor cu ele, indiferent de ce zic băieții de la CCA (Comics Code Authority), benzi care mai târziu vor ajuta la formarea lui Vertigo. Asta este banda care în care s-a născut John Constantine, personaj de o popularitate imensă și care deține,cred, cel mai lung titlu la Vertigo, după care au făcut și un film(despre care cu cât vorbim mai puțin, cu atât mai bine). Swamp Thing al lui Moore servește și drept precursor spiritual pentru Sandman, cu care împarte într-un fel structura narativă, câteva personaje și abordarea asupra genului. Începutul deceniului a fost dominat de Marvel, dar Swamp Thing a însemnat revenirea celor de la DC, și ce revenire a fost!

Len Wein a creat Swamp Thing ca o ultima încercare de a ataca genul Horror în banda desenată americană, jucându-se un pic cu o poveste de tipul Frumoasei și a Bestiei. Și au fost povești bunicele, nu neg, dar ideea de horror a rămas doar în fundal, fără să se materializeze prea puternic nici în poveste nici în atmosferă, poate doar în personajele destul de ciudate. Deja, când i-a fost înmânată lui Moore banda, au trecut 10 ani, mediul a suferit câteva transformări, nu multe, dar destule încât să îi permită să-și dea drumul la imaginația sa bolnavă de engleazoi crescut sub administrația Thatcheriană.

This is a sex scene. Pe bune!

Originalul Swamp Thing începe cam așa. Este un nene, un cercertător cum se găsesc atât de des prin paginile revistelor prost colorate, care în urma unor circumstanțe pe care nu stau să le descriu, se găsește scos din trupul său și găzduit într-un mormat de vegetație mlăștinoasă. Ipoteză destul de clasică în ficțiunea horror, omul în trup de monstru. Când a venit Alan Moore la cârmă, a introdus niște schimbări. A făcut un retcon, cum se mai spune. După el, Alec Holland, cercetătorul, a murit. Se emite o ipoteză, cum că ierburile de mlaștină afectate de experimentele lui Holland au prins viață și au copiat conștiința creatorului lor. Mai târziu se dezvăluie că au fost mai multe creaturi ale mlaștinii și că ele servesc un Parlament al Copacilor. Sunt forțe mistice care se nasc în diferite ipostaze, dar mereu în strânsă legătură cu întreaga masă vegetală a planetei. Până la un punct, schimbarea asta nu pare să influențeze mult cursul poveștii, în schimb tematic transformă complet perspectiva asupra cărții.

Eliberând personajul lui Swamp Thing de obligativitatea emulării umanității, îl face să transceadă către stadiul unui semizeu, iar pe parcursul poveștii devine o creatură din ce în ce mai străină de ceea ce am considera formal să fie uman. Totuși, în esența sa se cristalizează trăsăturile pe care preferăm să le gândim specifice  omului, în special pe cele despre care credem că îl împlinește ca ființă; iar cea mai nobilă dintre acestea este capacitatea de a iubi. Și iubirea dintre Swampt Thing și Abby este cât de platonică poate fi, consumată doar în îmbrățișări în sânul naturii.

Interesul pentru figurile mitice este acolo, iar Moore chiar construiește o întreagă mitologie din figurile pe care le-am putea lua în râs ce populează universul DC, suprapunând peste ele arhetipuri eroice mult mai vechi și mai puternice. Ocultul și supranaturalul este prezent aproape permanent în paginile acestei benzi, dar nu ca forță neinteligibilă a răului, ci ca o manifestare a trăirii, a puterii pe care o capătă un sentiment, o stare, orice fel de simțământ ajuns la paroxism, fie ea dorința de a proteja sau de a seca.

 Deci da. Swamp Thing este o bandă romantică. Poate un romantism gotic, dar pulsează atât în formă, cât și teme de substanță romantică. Lucru care înseamnă că asta este una dintre cele mai mature benzi ale lui Moore, în general dânsul păstrând o perspectivă barocă, aproape matematică asupra operelor sale. E ciudată bandă asta. E atât de atipică lui Moore banda asta. De obicei domnul Alan Moore arată că în spatele tuturor actelor caritabile, se află ceva dubios, întunecat, malițios. De obicei arta din benzile scrise de Moore este atât de controlată încât datorită suprasaturării cu informație ajunge să obosească cititorul. De obicei, personajele feminine în benzile lui Moore efectiv își castrează emoțional partenerii.

Despre artă cred că nu mai este nevoie să vorbesc și să explic de ce nu seamănă cu nicio altă bandă la care a lucra distinsul autor. Poate Promethea. Poate...Relația dintre Alec(Swamp Thing) și Abby este dulce și aproape inocentă. Rezistă și evoluează relativ calm într-o susținere reciprocă în ciuda distanței fiziologice și psihologice dintre cei doi. Înflorește, iar rodul îi este curat și dulce. Cam același lucru se poate spune și despre celelalte personaje. Oricât de malefice ar le-ar fi caracterele , oricât de crunte ar deveni crimele comise(și se fac niște chestii nasoale rău pe acolo), Moore reușește să le insufle atât de multă veridicatate încât să devină uneori dureroasă empatizarea cu ele. Iar din punctul meu de vedere iubirea sinceră și intensă dintre Abby și Swamp Thing, mașinațiile atât de ciudate ale lui Constantine și diferitele conflicte atât exterioare, dar în special interioare prin care trec personajele, mi se par mult mai interesante decât colajarea unor arhetipuri sau deconstruirea  unui gen pe care nu mulți l-am cunoscut.

Sunt multe benzi supraapreciate în biblioteca lui Vertigo, dar Saga of the Swamp Thing sub Alan Moore, în mod sigur nu este una dintre ele. Ba chiar din contra, din moment ce Green Lantern: Rebirth beneficiază de o ediție Absolute, iar Swamp Thing nici măcar de un reprint.

Daredevil

Când se vorbește de Frank Miller, una dintre cele mai des aduse laude ar fi cum că  ar fi introdus elemente mai întunecate și mai ”edgy” în poveștile sale. Oamenii ăștia habar n-au despre ce vorbesc. Știu asta pentru că am fost și eu printre ei, dar între timp m-am vindecat. Miller a adus genuri și stil. Că omul nu e foarte normal la tărtăcuță asta este partea a doua. Aici o să vorbesc numai despre Daredevil scris și desenat de Miller, adică #168-191, Born Again fiind o cu totul altă mâncare de pește, atât artistic cât și tematic, chiar dacă unele teme sunt comune[i], pentru că sunt specifice lui Miller, ele sunt tratate diferit.

În foarte multe dintre benzile americane este o lipsă completă de sinergie dintre artă și poveste[ii], iar între anii 50 și 80 această crevasă care se forma între rolul scriitorului și cel al artistul a crescut vertiginos. Rezultatul acestei lupte dintre egourile artistice, chiar dacă rezultă o operă bună[iii] sau chiar o lucrare excelentă[iv], este mult mai apropiat de o proză cu foarte multe ilustrații, sau o pictură/grafică cu bucăți de text lipită peste ea.

Daredevil de Miller este în parte continuatorul um…spiritual al  lui The Spirit. Atât în tonul poveștii, cât și vizual. Nu există nici virtuozitate literară, nici artistică în banda lui Miller. Există numai povestea, spusă printr-un nou limbaj, unul în care cuvântul contează mai mult ca formă, conținutul frazelor fiind doar un fundal pe care alunecă narațiunea. În acest limbaj replicile se împletesc cu acțiunile, se completează, se amplifică și devin lipite inextricabil.

Fiecare linie, bordură sau literă de pe pagina unei benzi poate și trebuie să comunice, direct sau indirect cu cititorul. Simpla absența a conturului unui panou lungește momentul respectiv și tensionează acțiunea din el, în timp ce un panou subțire și lung sugerează  fie accelerație dacă este poziționat vertical, fie opusul, o mișcare foarte lentă, dacă se află orizontal. Și chiar dacă lucrurile astea sunt elemente de bază în teoria imaginii pe care aproape toată lumea le cunoaște, din păcate nu le-am văzut folosite foarte des până la un anumit punct.

De asemenea Miller se joacă frumos cu iconografia, de multe ori reducând personajele numai la elementele care îi simbolizează, restul devenind o umbră neagră. Găsesc ceva puternic în asemenea imagini, atunci când sunt folosite cum trebuie. În plină tradiție noir, orașul devine un personaj tăcut, dar omniprezent. Un personaj capricios care îl ajută pe protagonisti, dar îl și împiedică. Un personaj cu o prezență mereu vizibilă în fundal și în personajele secundare sau episodice. La fel ca în The Spirit. Se simte un interes puternic pentru structură, aranjamentul panourilor chiar dacă nu este foarte constant, poartă în fiecare număr câteva motive, care pot avea sau nu legătură cu tema poveștii. Deasemenea pasul este superb, textul fiind în cantități surprinzător de mici pentru câtă poveste se spune într-un singur număr. Lucrul acesta realizându-se prin numărul de panouri. Chiar și înainte de epoca widescreen, numărul de panouri pe pagină nu depășea foarte des nouă, poate nici șapte. De foarte multe ori în Daredevil sunt în jur de 15 panouri pe pagină.

Daredevil deși foarte determinat și deținând abilități supraumane, este până la urmă doar un om. Își interiorizează trăirile, se luptă cu simțul datoriei și cu propriile dorințe. Are crezuri după care se dictează, nutrește simpatii și antipatii; este chinuit de spectrul înaintașilor săi dorind mereu să le onoreze amintirea. Simte și este confuz în sentimentele sale, prins fiind între atracții, nostalgii și nevoia de împlinire afectivă. Clocotește furie în pieptul său, stârnită nu numai de acțiunile injuste ale altora, cât și de propriile slăbiciuni; furie pe care nu o acceptă și nu o îndreaptă mereu acolo unde trebuie. Daredevil este construit după un erou noir, dar și după un samurai sau un ronin, umblând printre mizerie, crimă și violență reușind să se păstreze curat, chiar dacă deziluzionat pe alocuri. Întâlnește câteva fame fatale, iar atracția dintre ei este electrizantă.

Și de asta Daredevil este o bandă specială, pentru că nu este o bandă cu supereroi, ci mult mai aproape de ceea ce a ajuns a fi considerat ”postsuperhero”. Se găsește o fuziune de noir și de xia aici, cum nu am mai văzut decât recent în Immortal Iron Fist. Iar lucrul acesta nu poate fi realizat altfel decât abandonând câteva dintre perceptele benzii din genul căreia evadează. Nu este optimistă, personajele nu sunt pure, amenințările nu sunt fizice, moralitatea nu este obiectivă și clară. Nu se duc lupte între eroi frumos colorați și răufăcători egal de penibilie, iar conflictele nu se nasc din dorințe primordiale de a distruge sau de a apăra. Ele au cauze culturare, complexe și abstracte. Mai importantă decât iubirea, decât dorința, este onorea și datoria. Iar răufăcătorii nu sunt savanți nebuni, ci asasini deliranți sau gangsteri care și-au clădit un imperiu prin propriul sânge, toți cu personalități complexe și cu care chiar putem simpatiza.

Strașnică bandă! Sunt trei volume de Daredevil Visionaries care adună toate numere lui Miller, dar sincer îl recomand numai pe al doilea. Primul este Miller numai desenând, iar al doilea deși are una dintre cele mai bune povești din toată seria, finalul în care Daredevil joacă ruleta rusească cu Bullseye, per total, numele cuprinse între apariția și moartea Elektrei sunt cele mai bune.

[i] Mântuire, obsesie și datorie.

[ii] În același timp în foarte multe dintre ele lucrurile astea două merg mână în mână, doar că există o cantitate imensă de benzi produse pe acolo

[iii] Avengers al lui Busiek și Perez

[iv] Marvelman/Miracleman